Follow psyuser on WordPress.com

Conflictul interior

 

Conflictul interior (intrapsihic) anormal poate duce da scindarea Eului, la dedublare, la ceea ce in religie se numeste „a fi posedat”.

Indvidul are libertatea de a se judeca pe sine, judecarea altora, a lumii, in acord cu constiinta sa morala. Procesul se incheie cu o evaluare asertiva, definind pozitia insului in raport cu realitatea.

Pe parcursului judecatii de sine apare conflictul interior. De exemplu, atunci cand avem de luat o hotarare importanta, in urma careia ne asumam un risc si o responsabilitate, asistam nu rareori la o „dezbatere interioara”, prin care ne argumentam in final optiunea, pentru sine si pentru altii. De fapt  aceasta judecare are loc in permanenta in viata curenta. Si la fel, tot permanent, zi de zi, individul se judeca pe sine si judeca pe altii, in raport cu felul in care au decis si au actionat. Judecartea de sine este o functie continua a existentei.

Conflictul interior propriu-zis se instituie atunci cand judecata de sine duce la un dezacord cu constiinta morala. E asa-zisa”mustrare de constiinta”. Este posibil ca individul sa nu fie de acord cu ceea ce face la un moment dat, cu perspectiva duplicitara a existentei sale, sau se autodezica, sa se autocondamne pentru compromisurile, minciunile, pentru reaua-credinta si ipocrizia de care da dovada: „De ce am actionat asa…? de ce nu am actionat altfel?…mi-e rusine si mi-e scarba de mine pentru ca am facut ceea ce am facut”. In sfarsit, individul poate fi in dezacord cu intentiile sale de act, cu pornirile sale. Dezacordul fata de intentiile care act  pot sa se exprime uneori manifest, ca o mirare a a subiectului fata de ceea ce resimte ca izvorand din sine; mirare ce ajunge pana la frica de sine, uneori ca o lupta chinuitoarea, epuizanta impotriva compulsiilor. Sau poate fi trait impulsiv, individul cedand, dupa  o scurta lupta, pornirilor interioare negative, mai ales daca este stimulat din exterior, pentru ca apoi sa regrete cele facute, sa se autoblameze. Iar conflictul interior devine mai puternic la urmatoarea”recidiva”.

Conflictului interior, ca modalitate anormala, consta in aparitia unui „eu secund”, care aspira si cumuleaza tot ce este inacceptabil pentru subiect, tot ceea ce a facut impotriva constiintei sale morale. In aceasta zona a „eului secund” se aduna si reactiile nemetabolizate,adica intentiile spre act, generatoare de disconfort psihic, sustinand o lupta interioara intre bine si rau, chinuitoare prin insasi incapacitatea subiectului de a decide in care luntre ii e locul.

Omul aflat intr-un conflict cu sine chinuitor , acest om dedublat, e ceea ce religia numeste „om posedat”. In interioritatea sa  se afla ceva, o zona, acest „eu secund” de care el se dezice, care nu este in firea lui, care nu e rodul acelei „samante divine”. Iar acel rau isi face loc, cu brutalitate in interiorul persoanei, si va continua sa se amplifice, conducand la depersonalizare si „automatism mental” (in religie exista expresia „papusi in mana diavolului”).

Dar, un conflict interior are de obicei consecinte pozitive. Ajuns in fata bilanturilor interioare, sau in fata unei crize a constiintei morale, individul isi pune deseori problema regenerarii sale. Conflictul cu sine, dezicerea de sine „de cel care am fost” argumenteaza acum deschiderea unui nou orizont existential, pe drumul evolutiei personale.