Follow psyuser on WordPress.com

Dublu si dual

Dublu si dual. Delimitari conceptuale

 Conceptul de dublu, deşi aparent sinonim cu cel de dual, nu împarte cu cel din urmă decît ideea de doi/ două (al doilea Eu/frate geamăn, în cazul dublului de exemplu, sau două principii complementare/ antinomice, recte înger şi demon sau moarte şi viaţă, sus şi jos, delimitate şi definibile prin termenul de dual).

Conform definiţiei de dicţionar, dublul se traduce prin “îndoit, care e de două ori mai mare; din două obiecte identice sau de aceeaşi natură”, şi totodată prin “motivul din literatura universală care utilizează două persoane identice sau foarte asemănătoare, spre a sugera complexitatea realităţii”.

În strînsă legătură cu termenul de dublu este, bineînţeles, ideea de dedublare care, în psihologie, reprezintă o tulburare psihică manifestată prin disocierea personalităţii unui individ în una normală şi alta morbidă, fiecare dominand alternativ şi determinand un anumit comportament. Tot psihologia, isi asuma termenul de clivaj psihologic definit prin scindarea eului sub presiunea fantasmelor si a sentimentelor angoasante.

Pus în cealaltă parte a balanţei, termenul de dual indică, în unele limbi, două obiecte sau două fiinţe alcătuind, de obicei, o pereche. În consecinţă, dualismul reprezintă o concepţie filozofică potrivit căreia la baza existenţei stau două principii opuse şi ireductibile: materia şi spiritul, corpul şi sufletul, binele şi răul etc.

Rezumînd, pentru început, cele spuse mai sus, dublul, nu este altceva decît Celălalt al Aceluiaşi sau, altfel spus, Acelaşi în stare de dublură sau copie. Alter Ego.  Este un joc secund, o oglindire, o replică sau un negativ al unui film al fiinţei. În timp ce dublul este pliere, consubstanţială de cele mai multe ori, a două lucruri sau fiinţe identice sau foarte asemănătoare, dar care sunt rivale, dualul înseamnă pereche dar pereche antinomică, sunt doi poli opuşi dar care se atrag irevocabil. Binele, de exemplu, este condiţie sine qua non a răului şi invers. Elementele dualului se atrag reciproc în pofida diferenţelor, ele coexistă ca tot, deşi neomogen, inseparabil şi permanent.

Dublul

   În ecuaţia dublului, întîlnirea cu oaspetele străin, cu alter-egoul (de unde şi temporaritatea ideii de a avea dublu,care  este doar o „vizită” a unui Eu nebănuit iniţial, un Eu inconştient practic) este şi ea îndreptată spre cunoaştere (a unei laturi, a unui pliu lăuntric inconştient), cunoastere datorata, sau mai bine zis cauzata de un clivaj interior. Întîlnirea cu alter egoul, deci cu un alt eu (şi nu cu Acelaşi Eu, ca în cazul noţiunii de dual) oferă celor două Euri asemănătoare autonomie, o existenţă de sine stătătoare, înfăţişarile sînt asemănătoare, dacă nu identice, dar acţiunile fac fără îndoială notă discordantă.

In teoria lui Clément Rosset, realul însuşi este un dublu al unei alte lumi. Omul, la rândul său, este chipul şi asemănarea Celuilalt, în sens biblic, fiind deja un dublu. Însă în plan terestru el beneficiază de o unicitate ireductibilă. În momentul în care se dedublează este condamnat, pentru că imaginea ucide modelul în virtutea unicităţii despre care pomeneam.(in crestinism inseamna”a fi mort pentru lume”)

Dualul- ca mijloc al cunoasterii initiatice

   A fi bipolar, a avea o valenţă cu plus şi una cu minus (înger şi demon, foc şi gheaţă, diurn şi nocturn, soare şi lună, văzut şi nevăzut chiar viaţă şi moarte) este o condiţie obligatorie şi implicit definitorie a dualului. Cunoasterea initiatica nu e posibila fara prezenta dualului.

Un exemplu elocvent a dualitatii ca mijloc de cunoastere intiatica ne este relevata de catre Iisus : “ Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-I a lui Dumnezeu”. Doua fete ale aceleiasi monede, moneda de care suntem reprezentati cu totii. Se intalneste in aceasta parabola dualitatea spirit-materie,sacru-profan, dar si maiestria echilibrului.

“Omul marginit, omul din staul, acela care are asigurata tihna rumegarii, nu intelege aceste lucruri si de aceea nu-si implineste rolul lui de om. Omul, univers deschis, este inteligent, vibrant, este darnic si incantator, viu tulburat si armonios concentrat, omul imbogatit al adevarului cucerit si binelui trait este o rascruce prin care trec toate caile lumii si ale vesniciei.”(Bernea)


Vezi:

Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie , Editura Dacia, Cluj-Napoca,1999

 Rank, Otto,  Dublul. Don Juan, Editura Institutului European, Iaşi,1997

Bernea Ernest, Trilogie filosofica, Editura Dacia, Cluj, 2002,

*** Antologie de filosofie romaneasca, Editura Minerva, Bucuresti, 1988

Anunțuri

Conflictul interior

 

Conflictul interior (intrapsihic) anormal poate duce da scindarea Eului, la dedublare, la ceea ce in religie se numeste „a fi posedat”.

Indvidul are libertatea de a se judeca pe sine, judecarea altora, a lumii, in acord cu constiinta sa morala. Procesul se incheie cu o evaluare asertiva, definind pozitia insului in raport cu realitatea.

Pe parcursului judecatii de sine apare conflictul interior. De exemplu, atunci cand avem de luat o hotarare importanta, in urma careia ne asumam un risc si o responsabilitate, asistam nu rareori la o „dezbatere interioara”, prin care ne argumentam in final optiunea, pentru sine si pentru altii. De fapt  aceasta judecare are loc in permanenta in viata curenta. Si la fel, tot permanent, zi de zi, individul se judeca pe sine si judeca pe altii, in raport cu felul in care au decis si au actionat. Judecartea de sine este o functie continua a existentei.

Conflictul interior propriu-zis se instituie atunci cand judecata de sine duce la un dezacord cu constiinta morala. E asa-zisa”mustrare de constiinta”. Este posibil ca individul sa nu fie de acord cu ceea ce face la un moment dat, cu perspectiva duplicitara a existentei sale, sau se autodezica, sa se autocondamne pentru compromisurile, minciunile, pentru reaua-credinta si ipocrizia de care da dovada: „De ce am actionat asa…? de ce nu am actionat altfel?…mi-e rusine si mi-e scarba de mine pentru ca am facut ceea ce am facut”. In sfarsit, individul poate fi in dezacord cu intentiile sale de act, cu pornirile sale. Dezacordul fata de intentiile care act  pot sa se exprime uneori manifest, ca o mirare a a subiectului fata de ceea ce resimte ca izvorand din sine; mirare ce ajunge pana la frica de sine, uneori ca o lupta chinuitoarea, epuizanta impotriva compulsiilor. Sau poate fi trait impulsiv, individul cedand, dupa  o scurta lupta, pornirilor interioare negative, mai ales daca este stimulat din exterior, pentru ca apoi sa regrete cele facute, sa se autoblameze. Iar conflictul interior devine mai puternic la urmatoarea”recidiva”.

Conflictului interior, ca modalitate anormala, consta in aparitia unui „eu secund”, care aspira si cumuleaza tot ce este inacceptabil pentru subiect, tot ceea ce a facut impotriva constiintei sale morale. In aceasta zona a „eului secund” se aduna si reactiile nemetabolizate,adica intentiile spre act, generatoare de disconfort psihic, sustinand o lupta interioara intre bine si rau, chinuitoare prin insasi incapacitatea subiectului de a decide in care luntre ii e locul.

Omul aflat intr-un conflict cu sine chinuitor , acest om dedublat, e ceea ce religia numeste „om posedat”. In interioritatea sa  se afla ceva, o zona, acest „eu secund” de care el se dezice, care nu este in firea lui, care nu e rodul acelei „samante divine”. Iar acel rau isi face loc, cu brutalitate in interiorul persoanei, si va continua sa se amplifice, conducand la depersonalizare si „automatism mental” (in religie exista expresia „papusi in mana diavolului”).

Dar, un conflict interior are de obicei consecinte pozitive. Ajuns in fata bilanturilor interioare, sau in fata unei crize a constiintei morale, individul isi pune deseori problema regenerarii sale. Conflictul cu sine, dezicerea de sine „de cel care am fost” argumenteaza acum deschiderea unui nou orizont existential, pe drumul evolutiei personale.