Follow psyuser on WordPress.com

Obsesia originilor la Jung si Freud

Pentru Freud, religia a inceput ca urmare a unui omor primordial. Freud acceptase ideea lui Atkinson potrivit careia societatile primitive constau din un mascul adult si un numar de femele si tineri masculi care erau alungati de capetenia grupului cand deveneau indeajuns de maturi ca sa-i starneasca gelozia. Fiii alungati isi ucideau in cele din urma tatal, il mancau si isi insuseau femele sale. Freud sustine ca Dumnezeu este, nici mai mult, nici mai putin, forma sublimata a tatalui fizic  al oamenilor; de aici rezulta ca in sacrificiul totemic insusi Dumnezeu este ucis si jertfit. Acest omor al tatalui-zeu este stravechiul pacat originar al umanitatii. Aceasta vina a  sangelui este rascumparata prin moartea sangeroasa a lui Hristos. Aceasta teoriea lui Freud, sustinuta in Totem und tabu nu a fost acceptata de lumea stiintifica, cu exceptia catorva psihanalisti si a unor diletanti ai vremii.Totusi, la vremea respectiva, Freud incerca sa patrunda mai adanc decat predecesorii sai in adancul spiritului, ceea ce pentru el insemna o patrundere in inconstient. Nietzche, inainte cu 30 de ani proclamase „uciderea” lui Dumnezeu de catre om, pe cand Freud mai degraba proiecta nevroza unora dintre pacientii lui vienezi intr-un trecut mitic.

Pe Jung, asemanarile frapante intre miturile, simbolurile si personajele mitologice foarte indepartete unele de altele l-au determinat sa postuleze existenta unui inconstient colectiv. Continuturile acestui inconstient colectiv se manifesta prin ceea ce Jung a numit arhetipuri(adica structuri de comportament).Dupa Jung arhetipul principal este cel al Sinelui, adica a totalitatii structurii umane.In opinia lui, simbolul Sinelui este Hristos (pentru occidentali) iar realizarea Sinelui este o rascumparare. Spre deosebire de Freud, care dispretuia religia,Jung era convins ca experienta religioasa are o semnificatie si un scop.

Deci iata ca Psihologia credintelor religioase are o piatra de temelie in care sunt inserate nume precum Freud, Jung, Nietzche dar si Durkheim, cu a lui valoroasa”Formele elementare ale vietii religioase”.

Anunțuri

Constiinta extinsa.Film: Viata Sfintei Maria Egipteanca (video)

Filmul asta imi place fiindca ilustreaza bine starea de constiinta extinsa, atat la monahul Zosima cat si la pustnica Maria Egipteanca. Atunci cand campul constiintei noastre  se ingusteaza vorbim de boala psihica( depresie, tulburare bipolara, schizofrenie, paranoia, etc), iar cand campul constiintei  se extinde, se expandeaza vorbim de starea de om „ales”, de vas ales a lui Dumnezeu, de om care si-a implinit destinul. Cand ma straduiesc sa definesc starea de normalitate in contextul psihologiei credintei religioase dilema e ca aceasta stare de constiinta extinsa probabil ca ar trebui sa ne caracterizeze, ca norma. Desigur, ca in fapt lucrurile nu stau asa.

Sa revin la film. Zosima era un monah care nu se indepartase de chilia lui, era considerat unul dintre cei mai mari induhovniciti ai timpului sau (el stia si sa citeasca  si studiase textul biblic), dar in sinea lui el s-a intrebat daca ar putea cunoaste pe cineva mai desavarsit decat el si asa l-a implorat pe Dumnezeu sa-i lamureasca aceasta dilema. Asa a ajuns in pustiu, unde a intalnit-o pe Maria Egipteanca.

Dumnezeu randuise ca Maria Egipteanca sa nu moara neobservata, sa fie o pilda si pentru altii sa „treaca Iordanul” adica sa-si lase greselile pe partea cealalta a raului…Zosima a perceput-o de la inceputul conversatiei(ea i-a spus pe nume) ca fiind „mai puternica in duh” decat el, de aceea ii tot cerea el binecuvantarea la inceputul intalnirii lor, apoi a vazut-o ca in timp ce se ruga „s-a inaltat cam un cot de la pamant”, (am citat acum din textul tradus in romana de Benedicta Ward).Acesta a fost de altfel si momentul in care Zosima s-a speriat ca ar fi o nalucire a diavolului aceasta pustnica.

In pustiu ascetii isi infruntau direct demonii, pe cand in pustia urbana acestia sunt si ei, membrii ai urbei.

(dupa un caz real)


Nu mai stiu cine sunt.Depersonalizarea

In viata fiecaruia dintre noi apar momente de depersonalizare, ca urmare a evenimentelor de viata.

Cand omul pierde o parte din instantele care il dimensioneaza: avutul, inradacinarea, elemente ale corpului, persoane dragi, eroi ideali, statute si pozitii sociale isi pierde in mare masura identitatea de sine. El isi pune intrebarea: „Cine mai sunt eu?”si raspunde: „Eu nu mai sunt cel care am fost. Trebuie sa devin „cineva” sau”altcineva” decat am fost inainte”.Dar si in urma ignorarii, dispretului, frustrarii pe care le exercita altii omul se poate simti un „oricine”, un „nimeni”.”Sunt un nimeni, sunt un nimic” isi spune el. Se depersonalizeaza.

Depersonalizarea traita face sa avem senzatia de „gol interior”, dispare interesul spontan fata de lume, ne „apuca uratul”, nimic nu ne mai atrage. Uneori, incercarea de „revenire” o cautam in placeri si distractii nesabuite, care nici macar nu ne satisfac(alcoolism,sex).  Acum, individul simte ca viata parca i se scurge printre degete, inutila, ca un vis urat. Si-a pierdut buna asezare in lume si in sine. Asezare prin care de obicei omul gaseste suficient rost, sens si multumire in lucrurile obisnuite ale existentei, fara a simti nevoia de a fi nereu stimulat sau distrat. Acesta este momentul in care depersonalizarea capata accente patologige. Apare astfel depresia, caci depresia este depersonalizanta, adica ea ingusteaza dimensiunea existentiala a individului, viitorul parand lipsit de orizont, sumbru.

Forma cea mai grava a depersonalizarii este pierderea totala  a indentitatii de sine. Pacientul resimte si spune „eu nu mai sunt eu, eu ma transform”. Resimte ca insusi corpul lui se modifica. El se uita mereu in oglinda, se pipaie, are impresia unei schimbari faciale, a unei deformari a nasului, a fruntii,etc, iar ca o consecinta e atent la felul cum altii se raporteaza la el, daca si acestia observa aceste transformari . Deseori i se pare ca toti il privesc in mod special, tocmai din acest motiv. Sau pacientul poate crede ca nu ma are limite corporale, ca se topeste, se dizolva, ca ceea ce e in exteriorul sau intra in interior.De asemenea, el resimte neplacut faptul ca oricine il poate agresa sau penetra: el se teme sa nu inghita o masina care vine spre el, are impresia ca imaginea dintr-o fotografie il poate agresa,etc. Alteori depersonalizatul isi simte corpul lipsit de dinamism,lipsit de viata, inert, se simte ca un schelet, sau ca un robot (sau ca de piatra, ca de lemn, ca de iasca, etc), sau ca un obiect care poate lua foc sau se poate sparge. Pacientul depersonalizat simte raceala,” pustiire” afectiva, nu il mai bucura nimic, pierde capacitatea de afectiune si atasament.Uneori el traieste senzatia dureroasa ca nu mai are sentimente. In sine se afla un gol asa de intens, de parca nici nu mai exista.

O forma speciala a depersonalizarii o gasim la persoanele credincioase. Se numeste „fuga de lume”,”lepadare de lume” si e  o renuntare la identitatea de sine, dar o renuntare constienta, asumata,si in acelasi timp o identificare cu „maestrul”. E o depersonalizare caracteristica persoanelor care au ajuns la un nivel de constiinta extinsa.


Cine sunt Eu? Identitatea de sine

Cine sunt Eu?

In primul rand ne definim in spatiul fizic. Prin corporalitate. Corpul  nu ne ofera doar certitudinea sexului, a inaltimii, a culorii pielii etc. Corpul este realitatea spatiala in care se localizeaza bolile, asupra carora opereaza chirurgii. Agresiunile asupra interioritatii acestuia, sunt receptate ca un maxim pericol. Dar , tot in corp ne resimtim emotiile. Ne simtim „sufletul” in piept,” gandurile” in cap. Sufletul constient al persoanei este inradacinat in propriul corp, locuieste in acest sediu. De asemenea, corpul nostru este un instrument prin care comunicam cu ceilalti:prin mimica, sau gesturi, vorbit sau scris. Privirea si zambetul indeparteaza sau apropie oamenii. In dragoste, corpul, intimitatea corpului se dezvaluie doar celor apropiati sufleteste si se ascunde in public, fata de cei nefamiliari. O parte din frumusetea si uratenia, din puterea si slabiciunea, din armonia si dizarmonia umana tine si de corporalitate.

Dar identitatea de sine, e determinata si de numele care il primim la nastere, care indica apartenenta la o familie, sperantele parintilor, traditia. Desigur, ne putem onora sau nu un nume de prestigiu, putem sa facem din numele nostru unul renumit,in bine sau in rau. Sau putem sa ne schimbam numele,in mod oficial, sau sa adoptam un pseudonim, sau sa primim o porecla.Actele de indentitate, sunt un simbol a biografiei noastre.

Apoi, identitatea de sine se poate extinde asupra posesiunilor noastre.De ex. casa este un fel de „piele largita” care include si protejeaza persoana, asigurandu-i o anumita intimitate si protectie in raport cu zonele publice.

Acest „Cine sunt eu” e definit si de interioritatea noastra, in subiectivitatea noastra se poate distinge o zona a intimitatii si a secretului personal, la care nu are nimeni acces. Aceasta este si zona din care se nasc intuitiile, inspiratia ( divina),originalitatea. Putem distinge apoi, concentric, o zona , tot intima, la care au acces doar cei apropiati, carora ne destainuim, in care avem incredere, carora le marturisim o parte din secretele noastre. Urmeaza un cerc al familiaritatii, intre cei cunoscuti si obisnuiti unul cu altul. Si apoi, o zona exterioara, publica, o sfera a „mastii” si desfasurarii „teatrului”, pe care il jucam in fata altora, dorind sa aparem intr-un anumit fel.

Zona intimitatii este un punt de echilibru al  identitatii de sine. Cand unei persoane i se smulg cu forta secretele, el se simte golit interior, lipsit de adevarata identitate care-i asigura un suport ultim. Chiar si intr-o relatie de dragoste trebuie pastrate „insule de mister”, prin care intimitatea ne este protejata.

Un alt punct de echilibru e libertatea interioara. Libertate care ne permite ce si cum sa spunem, sau sa facem.

Dezechilibrul identitatii de sine duce la depersonalizare sau/si automatism mental.


Dublu si dual

Dublu si dual. Delimitari conceptuale

 Conceptul de dublu, deşi aparent sinonim cu cel de dual, nu împarte cu cel din urmă decît ideea de doi/ două (al doilea Eu/frate geamăn, în cazul dublului de exemplu, sau două principii complementare/ antinomice, recte înger şi demon sau moarte şi viaţă, sus şi jos, delimitate şi definibile prin termenul de dual).

Conform definiţiei de dicţionar, dublul se traduce prin “îndoit, care e de două ori mai mare; din două obiecte identice sau de aceeaşi natură”, şi totodată prin “motivul din literatura universală care utilizează două persoane identice sau foarte asemănătoare, spre a sugera complexitatea realităţii”.

În strînsă legătură cu termenul de dublu este, bineînţeles, ideea de dedublare care, în psihologie, reprezintă o tulburare psihică manifestată prin disocierea personalităţii unui individ în una normală şi alta morbidă, fiecare dominand alternativ şi determinand un anumit comportament. Tot psihologia, isi asuma termenul de clivaj psihologic definit prin scindarea eului sub presiunea fantasmelor si a sentimentelor angoasante.

Pus în cealaltă parte a balanţei, termenul de dual indică, în unele limbi, două obiecte sau două fiinţe alcătuind, de obicei, o pereche. În consecinţă, dualismul reprezintă o concepţie filozofică potrivit căreia la baza existenţei stau două principii opuse şi ireductibile: materia şi spiritul, corpul şi sufletul, binele şi răul etc.

Rezumînd, pentru început, cele spuse mai sus, dublul, nu este altceva decît Celălalt al Aceluiaşi sau, altfel spus, Acelaşi în stare de dublură sau copie. Alter Ego.  Este un joc secund, o oglindire, o replică sau un negativ al unui film al fiinţei. În timp ce dublul este pliere, consubstanţială de cele mai multe ori, a două lucruri sau fiinţe identice sau foarte asemănătoare, dar care sunt rivale, dualul înseamnă pereche dar pereche antinomică, sunt doi poli opuşi dar care se atrag irevocabil. Binele, de exemplu, este condiţie sine qua non a răului şi invers. Elementele dualului se atrag reciproc în pofida diferenţelor, ele coexistă ca tot, deşi neomogen, inseparabil şi permanent.

Dublul

   În ecuaţia dublului, întîlnirea cu oaspetele străin, cu alter-egoul (de unde şi temporaritatea ideii de a avea dublu,care  este doar o „vizită” a unui Eu nebănuit iniţial, un Eu inconştient practic) este şi ea îndreptată spre cunoaştere (a unei laturi, a unui pliu lăuntric inconştient), cunoastere datorata, sau mai bine zis cauzata de un clivaj interior. Întîlnirea cu alter egoul, deci cu un alt eu (şi nu cu Acelaşi Eu, ca în cazul noţiunii de dual) oferă celor două Euri asemănătoare autonomie, o existenţă de sine stătătoare, înfăţişarile sînt asemănătoare, dacă nu identice, dar acţiunile fac fără îndoială notă discordantă.

In teoria lui Clément Rosset, realul însuşi este un dublu al unei alte lumi. Omul, la rândul său, este chipul şi asemănarea Celuilalt, în sens biblic, fiind deja un dublu. Însă în plan terestru el beneficiază de o unicitate ireductibilă. În momentul în care se dedublează este condamnat, pentru că imaginea ucide modelul în virtutea unicităţii despre care pomeneam.(in crestinism inseamna”a fi mort pentru lume”)

Dualul- ca mijloc al cunoasterii initiatice

   A fi bipolar, a avea o valenţă cu plus şi una cu minus (înger şi demon, foc şi gheaţă, diurn şi nocturn, soare şi lună, văzut şi nevăzut chiar viaţă şi moarte) este o condiţie obligatorie şi implicit definitorie a dualului. Cunoasterea initiatica nu e posibila fara prezenta dualului.

Un exemplu elocvent a dualitatii ca mijloc de cunoastere intiatica ne este relevata de catre Iisus : “ Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-I a lui Dumnezeu”. Doua fete ale aceleiasi monede, moneda de care suntem reprezentati cu totii. Se intalneste in aceasta parabola dualitatea spirit-materie,sacru-profan, dar si maiestria echilibrului.

“Omul marginit, omul din staul, acela care are asigurata tihna rumegarii, nu intelege aceste lucruri si de aceea nu-si implineste rolul lui de om. Omul, univers deschis, este inteligent, vibrant, este darnic si incantator, viu tulburat si armonios concentrat, omul imbogatit al adevarului cucerit si binelui trait este o rascruce prin care trec toate caile lumii si ale vesniciei.”(Bernea)


Vezi:

Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie , Editura Dacia, Cluj-Napoca,1999

 Rank, Otto,  Dublul. Don Juan, Editura Institutului European, Iaşi,1997

Bernea Ernest, Trilogie filosofica, Editura Dacia, Cluj, 2002,

*** Antologie de filosofie romaneasca, Editura Minerva, Bucuresti, 1988


Invata de la toate (poezie)



Manipulare. Tehnica amanarii

Se utilizeaza atunci cand cineva riposteaza la solicitarea noastra asertiva declansand o reactie cu o puternica incarcatura emotionala (plans, furie etc).

In cazul relatiilor cu persoane apropiate este bine sa le lasam sa-si descarce emotiile. Evident, intr-o asemenea situatie inerlocutorul nu va putea fi atent la solicitarea adresata, asa ca e bine sa spunem:

„Vad ca esti foarte suparat(a) acum. Vom discuta despre asta maine”