Follow psyuser on WordPress.com

Psihologia clipei de moarte

    Eu mor, tu mori, noi murim. Omul de langa tine, omul de pe strada, tu insuti, eu insami…suntem doar o inghetata de sezon.

    Daca vreodata ai fost in proximitatea mortii si ai ajuns sa iti zici si ai simtit: „eu mor” sentimentul a fost cu siguranta de frica si regret. Lupta cu moartea, impotrivirea in fata mortii apare ca o rezistenta a oricarei creaturi constiente fata de gandul disparitiei sale. Un clinician (Wiliam Osler) a studiat 500 de oameni in clipa mortii: 90 au suferit de durere fizica, 11  au aratat teama, 2 groaza, unul exaltare spirituala, unul remuscari amare. Pentru majoritatea, moartea a fost asemanatoare cu nasterea: -somn si uitare- .

     Atitudini in fata mortii:

  • frica de a fi mort. In mod normal se vorbeste despre „instinctul de conservare”, care ne-ar obliga (prin mijlocirea reactiilor afective) sa ne ferim de moarte, sa cautam s-o evitam, sa ne fie teama pentru cea ce este un risc pentru viata, cu atat mai frica de clipa mortii;
  • traumatismele afective suferite in cursul vietii pot duce la o stare de indiferenta fata de viata si moarte;
  • moartea ca odihna. Imbatranirea ducand fatal spre o moarte naturala este plauzibil sa admitem existenta unui instinct care sa-l faca pe omul (foarte) batran sa doreasca implinirea acestei fatalitati(Mecinikov);
  • in diverse boli, din cauza rapiditatii cu care se precipita deznodamantul, sau a epuizarii nervoase, sau a anesteziei, sunt urmatoarele situatii: -in care apare delir, fiind afectat creierul;- in care nu apare delir,constiinta ramane intacta, si in care moartea apare prin inima sau plaman. Din aceasta categorie fac parte majoritatea afectiunilor medicale. Multi bolnavi mor resemnati, calmi (dupa episoade de agitatie si teama). Uneori se remarca o stare de voiciune premortala, iar „masca” mortuara este chiar extatica (moriendum vaticinatio); (teza”mortii dulci”,Barbarin);
  • un caz particular pare a fi cel al bonavilor incurabili (cancerosi): desi acesti bolnavi se tem de moarte, in adancul lor, ei nu vor sa traiasca (se remarca lipsa unei satisfactii reale, unui sens dat vietii).

    Dar mor nu numai oameni, mor civilizatii, mor galaxii…

    Eliade a gasit o poveste  la un trib de indieni  guarani:

     Samanul lor a auzit Pamantul implorandu-l pe Dumnezeu sa puna capat creatiilor sale: „Sunt ostenit”, geme Pamantul. „Sunt imbuibat cu cadavrele pe care le-am inghitit. Lasa-ma sa ma odihnesc, Tata”. Si apele il implorau pe Creator sa le dea odihna…si arborii…si tot asa, Natura intreaga.

Anunțuri

Anxietatea

Anxietatea e un sentiment de teama difuza, fara un obiect bine precizat si face parte din categoria „fricilor umane”. Astfel, exista o frica normala, cu caracter adaptativ; exista anxietatea, adica o frica(teama) difuza; apoi e fobia, care e o frica persistenta; si apoi panica, care e o frica terorizanta.

Omului anxios ii lipseste siguranta, i se pare uneori ca „pamantul ii fuge de sub picioare”, ca nu se mai poate baza, ca nu se mai poate sprijini pe nimic. In jurul lui si in el totul se destabilizeaza, isi pierde claritatea. In aceasta situatie el s-ar sprijini practic pe oricine.

Desi fiecare individ se straduieste din rasputeri sa lupte impotriva anxietatii ca element al vulnerabilitatii sale, mai devreme sau mai tarziu el constata ca derularea existentei presupune resurse, decizii si actiuni.

Anxietatea se deosebeste de depresie prin aceea ca la anxiosi predomina gandurile negative legate de primejdii, in timp ce la depresivi gandurile negative se refera la autodevalorizare, lipsa de speranta, inutilitate si culpabilitate.

Anxietatea are printre cauze

  •  stari emotionale reprimate (in special ostilitate)
  • dificultatea de a spune „nu” in fata solicitarilor nedorite (lipsa asertivitatii)
  • comportamentul de evitare ( ca urmare unor fobii, a unor frici)
  • vorbirea interioara cu continut negativ ( o ingrijorare  perpetua: „ce se va intampla daca..”)
  • gandirea excesiv de autocritica si vorbirea interioara cu continut perfectionist ( „trebuie neaparat..”)
  • incredere de sine (autostima) redusa (principala cauza)

S-a constatat uneori ca persoanele care au eliminat(prin tehnici de psihoterapie sau consiliere psihologica) cauzele mentionate mai sus raman totusi anxioase si nelinistite, urmarite de un vag sentiment de neimplinire, insatisfactie, plictiseala si senzatie de „vid interior”. In aceste cazuri, anxietatea reprezinta un fel de imbold interior spre gasirea drumului care duce la actualizarea potentialului creativ personal sau spre o evolutie spirituala ce presupune cautarea divinitatii. (Holdevici)


Factori de risc in evolutia psihologica normala a persoanei

 Copilul mic, ca si cel mare, resimte si traieste prin contagiune, anxietatea, depresia sau indiferenta mamei. Absenta fizica sau sufleteasca a mamei, lipsa caldurii materne,dar si comportamentele aberante ale acesteia ( hiperprotectia, anxietate extrema, alcoolismul) pot  juca un rol nociv in evolutie, cu valoare psihopatologica(de boala psihica). Desigur, o importanta mare o au si atitudinile si comportamentele tatalui. Daca acesta e brutal/agresiv sau absent/pasiv, faptul poate determina, de la o anumita varsta in sus, un dezechilibru in formarea psihologica a copilului. Copilul are nevoie de claritate in ceea ce priveste sesizarea si trairea statutelor si rolurilor sociale de mama si tata, de barbat si femeie, in vederea identificarilor sale de durata cu ele; precum si ale rolurilor de frate, unchi, cunostiinta. Asadar, atitudinea educationala a familiei poate avea uneori efect psihopatologic. Asa sunt comportamentele educative prea rigide, prea permisive, cele „delegative”, in care parintele vrea sa realizeze prin copil ceea ce nu a realizat el. Dar , mai ales e nociva lipsa de logica si argumentare in aplicarea sanctiunilor(pedepselor) si recompenselor. Copilul este apoi educat in gradinite si scoli, invata jocuri cu reguli dar si „regulile jocului social”.Diferenta intre sexe, remarcata si integrata in psihism inca din jurul varstei de trei-patru ani, devine o problema in jurul pubertatii si adolescentei.In aceasta perioada apare indragostirea.

 Indragostirea adolescentului (ca si a adultului) e un proces psihologic extrem de profund, care angajeaza persoana in totalitate, cu fiinta ei cea mai intima. Persoana indragostita ignora in buna parte restul lumii si al existentei sale, se daruie in intregime, „mizeaza totul pe o singura carte”. Data fiind aceasta traire bulversanta si prevalenta a dragostei, indragostirea si mai ales esecul ei pot interveni ca factori precipitanti sau declansatori ai unor trairi psihopatologice, de obicei ai depresiei, dar si ai depersonalizarii sau chiar a delirului.

Apoi, tinerii isi intemeiaza familia proprie, mai mult sau mai putin independenta de familia de origine. Lipsa unei suficiente independente fata de familia de origine poate fi expresia unei insuficiente maturitati psihice a unuia dintre tineri, sau a amandurora, si sta la baza unor multiple tensiuni conflictuale, permanente, trenante, ce joaca un rol important in determinismul starilor psihopatologice. In mod firesc insa, intemeindu-si o famile, cei tineri se aseaza la casa lor. Ei vor avea apoi copii, pe care-i vor creste si ii vor educa.A avea o familie proprie, o casa si copii face parte din normalitatea vietii umane.

A nu avea famile, a fi celibatar sau a nu avea copii este, pana la un punct, o situatie nefireasca. Lipsa copiilor poate fi traita cu regrete, cu amaraciune, ca o neimplinire, ca si singuratatea celibatarului, privat de constanta unor legaturi afective si sexuale trainice. Pe de alta parte, insa, cuplul familial poate trai nu doar o viata armonioasa, ci si una tensionata.  nefericita Legatura nefericita dintre soti  este sursa unor suferinte sufletesi prelungite, ce pot favoriza  stari psihopatologice. Astfel, o persona ce resimte intens nevoia de afectiune va trai dramatic nefericirea langa o persoana rece afectiv(schizoid). La randul lor, copii pot fi nu doar o sursa de nenumarate bucurii, ci si de necazuri.

Persoana isi insuseste o meserie, ajunge sa exercite o profesie, o functie in cadrul vietii sociale. La locul sau de activitate omul va avea colegi, sefi si subalterni, va indeplini o serie de sarcini, respectand o serie de reguli. Si aici, la nivelul locului de munca, el va trai satisfactii si insatisfactii, eforturi, stari de tensiune, eventual psihotraume. Tensiunea psihica poate rezulta din responsabilitatile crescute, din atitudinea ostila a unor sefi sau colegi, din neascultarea subalternilor. Apoi, dezordinea in activitate, lipsa de apreciere dupa merit, efectuarea unei munci pentru care persoana nu are atractie, absenta unor rezultate vizibile, care sa-l satisfaca, toate acestea pot fi factori psihotraumatizanti.

In acelasi timp in care-si desfasoara activitatea la locul de munca si viata obisnuita in familie, persoana nu va inceta sa intretina si alte relatii interpersonale apropiate. Relatii de prietenie ale intregii familii sau personale, eventual in corelatie cu pasiunile si hobby-urile sale. Acestea de obicei il destind, il bucura. Dar prietenii il pot si deceptiona. Pe de alta parte adultul va fi interesat si de treburile „cetatii” de politica, va lua atitudine publica, se va inscrie intr-un partid, sau isi poate accentua activitatea intr-un cult religios.Toate acestea pot dinamiza persoana , ii pot da un rost, un sens existential.Traind in societate, omul va respecta regulile de convietuire, legile pe care practica juridica le intretine, va participa untr-un fel sau altul la viata cultural-spirituala a lumii sale,va crea si se va destinde, va comunica cu altii, va barfi, va eticheta, va critica si se va odihni.

Progresiv insa, el va imbatrani, se va aseza la locul sau de batran, mai retras, mai putin expansiv, mai marcat de intelepciune. Odata cu batranetea, viata sa se ingusteaza. La aceasta participa, in primul rand pierderile pe care le-a suferit. Dintre rudele, pritenii si cunostintele sale multi au murit. Dintre sperantele si visele sale multe nu s-au implinit. Apoi, pensionandu-se, universul sau de relatii sociale se ingusteaza, de asemenea. Familia sa proprie, tinerii, au in mare masura alte preocupari, care nu mai sunt ale sale. Cei de o varsta cu el sunt putini, ei cand se intalnesc discuta depre trecut. Principalul sprijin consta acum in sot, casa si amintiri. Pierderea sotului, la varsta inaintata, inseamna pierderea principalului punct de sprijin si favorizeaza in mare masura aparitia unor boli somatice sau psihice. Batranul, care acum se simte acum mai lipsit de forta, dinamism si putere de aparare, tine mult la avutul sau. Uneori pare zgarcit, dar de fapt el se identifica tot mai mult cu ceea ce are, cu ceea ce i-a mai ramas. Dintre neuronii din creier multi i-au murit si mor zilnic, nemaifiind inlocuiti. Gandirea devine mai spereotipa, trasaturile specifice de caracter mai ingrosate. Totusi, batranetea, daca nu e marcata de boli grave, poate fi si frumoasa, senina. calma.

Si apoi, incetul cu incetul se apropie sfarsitul vietii, moartea. El omul nostru, va muri regretat de rude si de cei apropiati, de cei ce l-au cunoscut si stimat. Va ramane in amintirea celorlalti, pentru un timp mai mult sau mai scurt. Uitarea se asterne peste toate…


Obsesia originilor la Jung si Freud

Pentru Freud, religia a inceput ca urmare a unui omor primordial. Freud acceptase ideea lui Atkinson potrivit careia societatile primitive constau din un mascul adult si un numar de femele si tineri masculi care erau alungati de capetenia grupului cand deveneau indeajuns de maturi ca sa-i starneasca gelozia. Fiii alungati isi ucideau in cele din urma tatal, il mancau si isi insuseau femele sale. Freud sustine ca Dumnezeu este, nici mai mult, nici mai putin, forma sublimata a tatalui fizic  al oamenilor; de aici rezulta ca in sacrificiul totemic insusi Dumnezeu este ucis si jertfit. Acest omor al tatalui-zeu este stravechiul pacat originar al umanitatii. Aceasta vina a  sangelui este rascumparata prin moartea sangeroasa a lui Hristos. Aceasta teoriea lui Freud, sustinuta in Totem und tabu nu a fost acceptata de lumea stiintifica, cu exceptia catorva psihanalisti si a unor diletanti ai vremii.Totusi, la vremea respectiva, Freud incerca sa patrunda mai adanc decat predecesorii sai in adancul spiritului, ceea ce pentru el insemna o patrundere in inconstient. Nietzche, inainte cu 30 de ani proclamase „uciderea” lui Dumnezeu de catre om, pe cand Freud mai degraba proiecta nevroza unora dintre pacientii lui vienezi intr-un trecut mitic.

Pe Jung, asemanarile frapante intre miturile, simbolurile si personajele mitologice foarte indepartete unele de altele l-au determinat sa postuleze existenta unui inconstient colectiv. Continuturile acestui inconstient colectiv se manifesta prin ceea ce Jung a numit arhetipuri(adica structuri de comportament).Dupa Jung arhetipul principal este cel al Sinelui, adica a totalitatii structurii umane.In opinia lui, simbolul Sinelui este Hristos (pentru occidentali) iar realizarea Sinelui este o rascumparare. Spre deosebire de Freud, care dispretuia religia,Jung era convins ca experienta religioasa are o semnificatie si un scop.

Deci iata ca Psihologia credintelor religioase are o piatra de temelie in care sunt inserate nume precum Freud, Jung, Nietzche dar si Durkheim, cu a lui valoroasa”Formele elementare ale vietii religioase”.


Constiinta extinsa.Film: Viata Sfintei Maria Egipteanca (video)

Filmul asta imi place fiindca ilustreaza bine starea de constiinta extinsa, atat la monahul Zosima cat si la pustnica Maria Egipteanca. Atunci cand campul constiintei noastre  se ingusteaza vorbim de boala psihica( depresie, tulburare bipolara, schizofrenie, paranoia, etc), iar cand campul constiintei  se extinde, se expandeaza vorbim de starea de om „ales”, de vas ales a lui Dumnezeu, de om care si-a implinit destinul. Cand ma straduiesc sa definesc starea de normalitate in contextul psihologiei credintei religioase dilema e ca aceasta stare de constiinta extinsa probabil ca ar trebui sa ne caracterizeze, ca norma. Desigur, ca in fapt lucrurile nu stau asa.

Sa revin la film. Zosima era un monah care nu se indepartase de chilia lui, era considerat unul dintre cei mai mari induhovniciti ai timpului sau (el stia si sa citeasca  si studiase textul biblic), dar in sinea lui el s-a intrebat daca ar putea cunoaste pe cineva mai desavarsit decat el si asa l-a implorat pe Dumnezeu sa-i lamureasca aceasta dilema. Asa a ajuns in pustiu, unde a intalnit-o pe Maria Egipteanca.

Dumnezeu randuise ca Maria Egipteanca sa nu moara neobservata, sa fie o pilda si pentru altii sa „treaca Iordanul” adica sa-si lase greselile pe partea cealalta a raului…Zosima a perceput-o de la inceputul conversatiei(ea i-a spus pe nume) ca fiind „mai puternica in duh” decat el, de aceea ii tot cerea el binecuvantarea la inceputul intalnirii lor, apoi a vazut-o ca in timp ce se ruga „s-a inaltat cam un cot de la pamant”, (am citat acum din textul tradus in romana de Benedicta Ward).Acesta a fost de altfel si momentul in care Zosima s-a speriat ca ar fi o nalucire a diavolului aceasta pustnica.

In pustiu ascetii isi infruntau direct demonii, pe cand in pustia urbana acestia sunt si ei, membrii ai urbei.

(dupa un caz real)


Nu mai stiu cine sunt.Depersonalizarea

In viata fiecaruia dintre noi apar momente de depersonalizare, ca urmare a evenimentelor de viata.

Cand omul pierde o parte din instantele care il dimensioneaza: avutul, inradacinarea, elemente ale corpului, persoane dragi, eroi ideali, statute si pozitii sociale isi pierde in mare masura identitatea de sine. El isi pune intrebarea: „Cine mai sunt eu?”si raspunde: „Eu nu mai sunt cel care am fost. Trebuie sa devin „cineva” sau”altcineva” decat am fost inainte”.Dar si in urma ignorarii, dispretului, frustrarii pe care le exercita altii omul se poate simti un „oricine”, un „nimeni”.”Sunt un nimeni, sunt un nimic” isi spune el. Se depersonalizeaza.

Depersonalizarea traita face sa avem senzatia de „gol interior”, dispare interesul spontan fata de lume, ne „apuca uratul”, nimic nu ne mai atrage. Uneori, incercarea de „revenire” o cautam in placeri si distractii nesabuite, care nici macar nu ne satisfac(alcoolism,sex).  Acum, individul simte ca viata parca i se scurge printre degete, inutila, ca un vis urat. Si-a pierdut buna asezare in lume si in sine. Asezare prin care de obicei omul gaseste suficient rost, sens si multumire in lucrurile obisnuite ale existentei, fara a simti nevoia de a fi nereu stimulat sau distrat. Acesta este momentul in care depersonalizarea capata accente patologige. Apare astfel depresia, caci depresia este depersonalizanta, adica ea ingusteaza dimensiunea existentiala a individului, viitorul parand lipsit de orizont, sumbru.

Forma cea mai grava a depersonalizarii este pierderea totala  a indentitatii de sine. Pacientul resimte si spune „eu nu mai sunt eu, eu ma transform”. Resimte ca insusi corpul lui se modifica. El se uita mereu in oglinda, se pipaie, are impresia unei schimbari faciale, a unei deformari a nasului, a fruntii,etc, iar ca o consecinta e atent la felul cum altii se raporteaza la el, daca si acestia observa aceste transformari . Deseori i se pare ca toti il privesc in mod special, tocmai din acest motiv. Sau pacientul poate crede ca nu ma are limite corporale, ca se topeste, se dizolva, ca ceea ce e in exteriorul sau intra in interior.De asemenea, el resimte neplacut faptul ca oricine il poate agresa sau penetra: el se teme sa nu inghita o masina care vine spre el, are impresia ca imaginea dintr-o fotografie il poate agresa,etc. Alteori depersonalizatul isi simte corpul lipsit de dinamism,lipsit de viata, inert, se simte ca un schelet, sau ca un robot (sau ca de piatra, ca de lemn, ca de iasca, etc), sau ca un obiect care poate lua foc sau se poate sparge. Pacientul depersonalizat simte raceala,” pustiire” afectiva, nu il mai bucura nimic, pierde capacitatea de afectiune si atasament.Uneori el traieste senzatia dureroasa ca nu mai are sentimente. In sine se afla un gol asa de intens, de parca nici nu mai exista.

O forma speciala a depersonalizarii o gasim la persoanele credincioase. Se numeste „fuga de lume”,”lepadare de lume” si e  o renuntare la identitatea de sine, dar o renuntare constienta, asumata,si in acelasi timp o identificare cu „maestrul”. E o depersonalizare caracteristica persoanelor care au ajuns la un nivel de constiinta extinsa.


Cine sunt Eu? Identitatea de sine

Cine sunt Eu?

In primul rand ne definim in spatiul fizic. Prin corporalitate. Corpul  nu ne ofera doar certitudinea sexului, a inaltimii, a culorii pielii etc. Corpul este realitatea spatiala in care se localizeaza bolile, asupra carora opereaza chirurgii. Agresiunile asupra interioritatii acestuia, sunt receptate ca un maxim pericol. Dar , tot in corp ne resimtim emotiile. Ne simtim „sufletul” in piept,” gandurile” in cap. Sufletul constient al persoanei este inradacinat in propriul corp, locuieste in acest sediu. De asemenea, corpul nostru este un instrument prin care comunicam cu ceilalti:prin mimica, sau gesturi, vorbit sau scris. Privirea si zambetul indeparteaza sau apropie oamenii. In dragoste, corpul, intimitatea corpului se dezvaluie doar celor apropiati sufleteste si se ascunde in public, fata de cei nefamiliari. O parte din frumusetea si uratenia, din puterea si slabiciunea, din armonia si dizarmonia umana tine si de corporalitate.

Dar identitatea de sine, e determinata si de numele care il primim la nastere, care indica apartenenta la o familie, sperantele parintilor, traditia. Desigur, ne putem onora sau nu un nume de prestigiu, putem sa facem din numele nostru unul renumit,in bine sau in rau. Sau putem sa ne schimbam numele,in mod oficial, sau sa adoptam un pseudonim, sau sa primim o porecla.Actele de indentitate, sunt un simbol a biografiei noastre.

Apoi, identitatea de sine se poate extinde asupra posesiunilor noastre.De ex. casa este un fel de „piele largita” care include si protejeaza persoana, asigurandu-i o anumita intimitate si protectie in raport cu zonele publice.

Acest „Cine sunt eu” e definit si de interioritatea noastra, in subiectivitatea noastra se poate distinge o zona a intimitatii si a secretului personal, la care nu are nimeni acces. Aceasta este si zona din care se nasc intuitiile, inspiratia ( divina),originalitatea. Putem distinge apoi, concentric, o zona , tot intima, la care au acces doar cei apropiati, carora ne destainuim, in care avem incredere, carora le marturisim o parte din secretele noastre. Urmeaza un cerc al familiaritatii, intre cei cunoscuti si obisnuiti unul cu altul. Si apoi, o zona exterioara, publica, o sfera a „mastii” si desfasurarii „teatrului”, pe care il jucam in fata altora, dorind sa aparem intr-un anumit fel.

Zona intimitatii este un punt de echilibru al  identitatii de sine. Cand unei persoane i se smulg cu forta secretele, el se simte golit interior, lipsit de adevarata identitate care-i asigura un suport ultim. Chiar si intr-o relatie de dragoste trebuie pastrate „insule de mister”, prin care intimitatea ne este protejata.

Un alt punct de echilibru e libertatea interioara. Libertate care ne permite ce si cum sa spunem, sau sa facem.

Dezechilibrul identitatii de sine duce la depersonalizare sau/si automatism mental.