Follow psyuser on WordPress.com

Nu mai stiu cine sunt.Depersonalizarea

In viata fiecaruia dintre noi apar momente de depersonalizare, ca urmare a evenimentelor de viata.

Cand omul pierde o parte din instantele care il dimensioneaza: avutul, inradacinarea, elemente ale corpului, persoane dragi, eroi ideali, statute si pozitii sociale isi pierde in mare masura identitatea de sine. El isi pune intrebarea: „Cine mai sunt eu?”si raspunde: „Eu nu mai sunt cel care am fost. Trebuie sa devin „cineva” sau”altcineva” decat am fost inainte”.Dar si in urma ignorarii, dispretului, frustrarii pe care le exercita altii omul se poate simti un „oricine”, un „nimeni”.”Sunt un nimeni, sunt un nimic” isi spune el. Se depersonalizeaza.

Depersonalizarea traita face sa avem senzatia de „gol interior”, dispare interesul spontan fata de lume, ne „apuca uratul”, nimic nu ne mai atrage. Uneori, incercarea de „revenire” o cautam in placeri si distractii nesabuite, care nici macar nu ne satisfac(alcoolism,sex).  Acum, individul simte ca viata parca i se scurge printre degete, inutila, ca un vis urat. Si-a pierdut buna asezare in lume si in sine. Asezare prin care de obicei omul gaseste suficient rost, sens si multumire in lucrurile obisnuite ale existentei, fara a simti nevoia de a fi nereu stimulat sau distrat. Acesta este momentul in care depersonalizarea capata accente patologige. Apare astfel depresia, caci depresia este depersonalizanta, adica ea ingusteaza dimensiunea existentiala a individului, viitorul parand lipsit de orizont, sumbru.

Forma cea mai grava a depersonalizarii este pierderea totala  a indentitatii de sine. Pacientul resimte si spune „eu nu mai sunt eu, eu ma transform”. Resimte ca insusi corpul lui se modifica. El se uita mereu in oglinda, se pipaie, are impresia unei schimbari faciale, a unei deformari a nasului, a fruntii,etc, iar ca o consecinta e atent la felul cum altii se raporteaza la el, daca si acestia observa aceste transformari . Deseori i se pare ca toti il privesc in mod special, tocmai din acest motiv. Sau pacientul poate crede ca nu ma are limite corporale, ca se topeste, se dizolva, ca ceea ce e in exteriorul sau intra in interior.De asemenea, el resimte neplacut faptul ca oricine il poate agresa sau penetra: el se teme sa nu inghita o masina care vine spre el, are impresia ca imaginea dintr-o fotografie il poate agresa,etc. Alteori depersonalizatul isi simte corpul lipsit de dinamism,lipsit de viata, inert, se simte ca un schelet, sau ca un robot (sau ca de piatra, ca de lemn, ca de iasca, etc), sau ca un obiect care poate lua foc sau se poate sparge. Pacientul depersonalizat simte raceala,” pustiire” afectiva, nu il mai bucura nimic, pierde capacitatea de afectiune si atasament.Uneori el traieste senzatia dureroasa ca nu mai are sentimente. In sine se afla un gol asa de intens, de parca nici nu mai exista.

O forma speciala a depersonalizarii o gasim la persoanele credincioase. Se numeste „fuga de lume”,”lepadare de lume” si e  o renuntare la identitatea de sine, dar o renuntare constienta, asumata,si in acelasi timp o identificare cu „maestrul”. E o depersonalizare caracteristica persoanelor care au ajuns la un nivel de constiinta extinsa.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s