Follow psyuser on WordPress.com

Fiecare cu cinematograful lui

Ce facem atunci cand ne place de o persoana…iar acea persoana nu ne raspunde adecvat? Cand simtim ca ne-am apropiat de acea fiinta pana la identificare, iar ea, sau el, ne respinge, uneori dupa ani de convietuire? Cum putem accepta asta? Desigur ca din dragoste pentru aceea fiinta ne vom stigmatiza. Vom crede ca ceva nu e in regula cu noi, ca desigur nu ne ridicam la standardele acelei persoane. Ne penalizam singuri, ne torturam zile si nopti, uneori incercam sa convingem acea persoana ca suntem pe masura ei, dar vai, cu ata mai mult se indeparteaza…si apoi iar, cercul suferintei continua.

E normal sa te simti trist si deprimat dupa o mare deceptie sentimentala. Unii se refac aprope instantaneu, altora  le ia ceva mai mult timp, pe cand altii par sa se scufunde intr-o melancolie care altereaza considerabil cursul normal al existentei lor. Care este motivul pentru care oamenii reactioneaza atat de diferit? In principal, este vorba de discursul interior pe care si-l tin referitor la o aceeasi experienta.   Emotiile (placute sau neplacute) care ne populeaza sunt fructul ideilor pe care ni le facem despre ceea ce ni se intampla.

Lucrurile se intampla cam asa:

A                                                             B                                                                           C

Eveniment >  Ideile sau frazele interioare referitoare la Eveniment > Emotie

Prezenta acestei etape intermediare(B) intre lumea din afara (A) si reactiile noastre emotionale(C) este o adevarata binecuvantare. Fiind constienti de trairile noastre interioare  si invatand sa ne restructuram ideile incoerente care ne strica buna dispozitie putem, cu rabdare, sa nu ne lasam destabilizati de evenimentele de viata, cu atat mai mult cu cat capacitatea noastra de a schimba lumea e limitata si tot ce putem face e sa nu ne lasam prada suferintei.

Gandurile care ne bantuie prin cap ne genereaza o dispozitie, o emotie. Suferinta e o tulburare de dispozitie, ca urmare a unui limbaj interior nerealist si descurajant  (distorsiune cognitiva).O emotie negativa. E rodul mintii noastre.

Chiar daca suntem din acelasi film, de fapt fiecare avem cinematograful nostru, din care vedem filmul vietii cum vrem noi, putem sa-l consideram o drama, sau o aventura, sau o comedie sau cum vrem noi.Nimeni nu ne poate impune nimic, si nici noi altora.

Va doresc o vizionare  fara distorsiuni!


Remarci sexiste

Femeile ii critica pe barbati ca sunt insensibili, ca nu sunt grijulii, destul de calzi si de intelegatori, ca nu stau de vorba, ca nu ofera destula iubire, ca nu se implica in relatiile sentimentale, ca prefera sa faca sex si nu dragoste si ca lasa colacul de la toaleta ridicat.

Barbatii le critica pe femei pentru felul cum conduc masina, ca nu sunt in stare sa gaseasca o adresa, ca intorc hartile cu capul in jos, ca nu sunt in stare sa se orienteze in spatiu, ca vorbesc prea mult si fara rost, ca nu au initiative in privinta sexului suficient de des, ca vor mereu sa fie mai cald in casa si ca nu lasa niciodata capacul de la toaleta ridicat.

Barbatii si femeile sunt diferiti. Nu sunt mai buni sau mai rai, ci diferiti. Au evoluat diferit fiinca n-au avut incotro.  Barbatii vanau iar femeile ingrijeau cuibul.

Barbatul se aventura zilnic intr-o lume ostila si periculoasa, riscandu-si viata ca vanator, pentru a aduce hrana femeii si copiilor sai, aparandu-i impotriva animalelor salbatice si a dusmanilor.El si-a dezvoltat un sistem de orientare in spatiu pentru a gasi mai usor hrana si a o aduce acasa, dar si indemanarea necesara pentru a putea nimeri o tinta in miscare. Reusita lui ca barbat era masurata prin capacitatea de a vana si de a a duce acasa de-ale gurii, iar respectul de sine era masurat in recunostiinta femeii lui pentru batalia depusa de el.Familia depindea de el, de felul in care isi indeplinea datoria de vanator al pranzului si de protector. El nu trebuia in nici un caz sa „analizeze relatia” si nici sa duca gunoiul sau sa ajute la schimbatul asternuturilor. Fisa postului barbatului ar fi urmatoarea: „vanatul pranzului„.

Rolul femeii era la fel de limpede. Isi petrecea ziua avand grija de copii, adunand recolta, intrand in legatura cu celelalte femei din grup. Ea trebuia sa fie capabila sa supravegheze zona in carea se afla pentru a detecta semne ale primejdiei si avea un excelent simt de orientare, intr-un spatiu ingust insa.  Avea  talentul de a sesiza schimbarile marunte din comportamentul si aspectul copiilor si adultilor. Nu trebuia sa se preocupe de hrana de baza iar reusitele ii erau masurate in raport cu capacitatea de a mentine o viata de familie. Respectul de sine era determinat de recunostiinta barbatului ei si de felul in care acesta ii aprecia talentul de a tine „casa”. Capacitatea de a purta copii in pantece era considerata magica. Niciodata nu se va astepta de la ea sa vaneze animale, sa se lupte cu dusmanii sau sa schimbe becuri. Fisa postului femeii ar fi: „aparatoarea cuibului„.

La sfarsitul fiecarei zile, vanatorii se intorceau cu prada, aceasta era impartita. Femeile gateau masa. Dupa ce mancau, barbatii, istoviti de eforturile pe care le presupunea vanatoarea  se destindeau pentru a se apuca iar de vanat a doua zi. Barbatul statea langa foc, uitandu-se intr-un punct fix, jucandu-se ceva  sau povestind. Era versiunea preistorica a barbatului de azi care vine de la servici, mananca dupa care schimba canalele tv cu telecomanda sau devine  total absorbit de lectura ziarului. Femeile continuau sa aiba grija de copii si de barbat, care trebuiau sa fie hraniti si sa se odihneasca. Si in ziua de azi, cu toata egalitatea in drepturi,  femeia vine de la servici, face curat in casa, gateste, are grija de copii si de barbat.

In vremurile de demult fiecare aprecia eforturile celuilalt – barbatii nu erau socotiti lenesi, iar femeile nu erau percepute ca menajere oprimate.

Ne-au trebuit aproape 100 milioane de ani pentru a evolua la stadiul unei societati suficient de sofisticate pentru ca omul sa ajunga in cosmos, dar el este totusi nevoit sa mearga la toaleta asemeni stramosilor sai primitivi. Oamenii pot sa para oarecum diferiti de la o cultura la alta, dar in fapt sunt doar barbati si femei. Barbatul doreste putere, implinire si sex. Femeia vrea relatii interumane, stabilitate si iubire.

(vezi cartea: Allan Pease, Barbara Pease , De ce barbatii se uita la meci si femeile se uita in oglinda, ed.Curtea  veche,2001)


Bochenski, ciudatul

 

 

spiritul liber este pur

 

 

 

Bochenski a scris o carte la 90 ani. N-a mai apucat sa o publice sau nu i-a mai pasat de acest lucru. Sunt unele carti care trebuie scrise asa cum organismul are o anumita digestie care trebuie sa functioneze. Initial, cand am rasfoit-o am crezut ca e din colectia „cum sa fii fericit/sa fii bogat/sa fi intelept ..etc”, mai ales ca se numeste „Manual de intelepciune pentru oamenii de rand”. Apoi am citit-o si am avut momente in care am zambit, asa cum zambesti de prostioarele pe care le spun uneori copii, alteori am lasat cartea pe un raft ( fiindca mi sa parut nepotrivit sa afirmi ca ai dreptul sa te sinucizi), dar dupa ca am citit-o am avut clar sentimentul ca Bochenski a scris cartea asta cu o libertate interioara de apreciat pentru un om  care avea deja matca lui ca formare intelectuala. Avea studii juridice(univ. din Lvov,Polonia),studii economice si sociologice ( univ din Poznan, Polonia), studii filozofice (univ.Fritbourg, Elvetia) si studii teologice(univ.”Sf.Thomas”, Roma),a devenit „parintele Kornelius”. Aceata carte a sedus intelectualii dar n-a fost acceptata de teologi. Regulile din aceasta carte se situeaza intre egoismul pozitiv(sanatos) si dragostea de sine. Bochenski nu are nici o inhibitie in a se exprima „e o prostie…” sunt prosti cei ce…” versus „omul intelept..”.

Ideea de inceput suna cam asa: pe de o parte „desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune”(Ecl.1,2), niciun lucru si niciun eveniment din lumea aceasta nu are valoare absoluta, nimic nu este durabil. Tot ceea ce este, este relativ si trecator. Omul insusi si toate operele sale (civilizatii,cuceriri ale stiintei, etc) nu sunt in lume decat fragmente lipsite de importanta. Pamantul, mai cu seama, este un veritabil cimitir al civilizatiilor si al natiunilor moarte. Totul se afunda in neant. Mai mult, viata noastra interioara depinde in mare masura de pasiuni si de sentimente, care sunt si ele efemere. Aceasta este, asadar, prima fata  a intelepciunii: desertaciunea desertaciunilor si totul este desertaciune. Dar ea are si o a doua fata: invatatura cu privire la ceea ce trebuie facut in aceasta situatie tragica. Omul nu este decat un foarte mic si neputincios fragment din univers, neexistand decat timp de o fractiune de secunda cosmica. Dar aceasta fractiune este tot ceea ce are el la dispozitie. Legile intelepciunii ne invata cum sa actionam ca sa nu o irosim. Prin urmare nu exista contradictie intre doctrina zadarniciei si perceptul placerii, intre „memento mori” si „carpe diem”.  Constiinta zadarniciei a tot ceea ce suntem si intalnim in lume nu exclude actiunea ci o impune.  Caci tocmai pentru ca totul este zadarnicie fara consistenta trebuie sa ne bucuram de viata.

O viata lunga si fericita(buna).Acesta e principiul fundamental.A fi intelept inseamna in primul rand a trai; in al doilea rand a trai bine; in al treilea rand a trai si mai bine.

(Vezi:  Joseph-Maria Bochenski  „Manual de intelepciune pentru oamenii de rand” ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006)


Testul Arborelui

Timpul nostru are nevoie de oameni

care sa fie asemenea arborilor,

incarcati de o pace tacuta

ale carei radacini cresc deopotriva

din mijlocul pamantului si din mijlocul cerului.

Olivier Clement

Testul arborelui fost inventat de psihologul elvetian Karl Koch in 1949. Este un test proiectiv (nonverbal) de evaluare a personalitatii. In acest test arborele nu este altceva decat suportul proiectiei, obiectul care joaca acelasi rol ca si oglinda, trimitand inapoi imaginea proiectata asupra lui. Acest test este o bijuterie in paleta testelor proiective, alaturi de alte probe initiate de Rochard, Szondi, Murray(T.A.T), Luscher sau Rosenzweg. Probabil este cel mai mediatizat test proiectiv, ceea ce are  si anumite consecinte negative. Daca cineva citeste o carte espre testul arborelui  e posibil ca amprenta pe care o lasa lectura sa-i influienteze ulterior lecturii desenul arborelui lui.

Sugestia mea e ca daca nu ati fost „amprentat” de desenele altora, vizualizate in aceste carti, sa va desenati arborele chiar acum. E arborele vostru”nepoluat”. Daca vreodata veti avea curiozitatea sa va evaluati personalitatea puteti duce psihologului acest test. (De mentionat ca pentru a emite o parere despre personalitatea cuiva un singur test nu e suficient.)Va voi da instructiunile in randurile ce urmeaza. Urmati-le intocmai.  Acesta e testul dsv.autentic. Daca veti mai face acest test, acela va fi doar a replica a acestuia. Mentionez ca acest test nu e o proba de aptitudini artistice, asa ca nu va faceti probleme  de acest gen. Nu  este o proba contra cronometru, pur si simple desenati, fara graba.

Iata cum trebuie sa procedati:

Luati o foaie de hartie A4 si asezati-o in pozitie verticala.

Folositi un creion.

  • desenati un copac.  Alegerea speciei copacului care urmeaza a fi desenat va apartine in totalitate. Pe verso treceti data, semnati-va si numerotati pagina cu 1.
  • luati o alta foaie de hartie si desenati, tot pe verticala, un copac. Acelasi sau altul, cum doriti. Numerotati pagina cu 2, semnati pe verso si datati.
  • luati o a treia foaie de hartie, si desenati, tot pe verticala, un copac asa cum il visati, „copacul de vis”, adica acel copac pe care il considerati cel mai frumos, cel pe care ati dori sa-l plantati in gradina dumneavoastra, sau copacul care va trezeste cele mai multe amintiri ori pur si simplu unul imaginat in intregime dupa bunul dumneavoastra plac. Numerotati pagina cu 3, semnati pe verso si datati.

Arborele face parte dintre simbolurile primitive ale umanitatii.  Ideograma vechii Chine reprezenta arborele si padurea. Metafizica Indo-arienilor se reveleaza in simbolul Arborelui cosmic care se naste din „Sinele primordial” ca dintr-un germene.(J.W.Haneb) In Biblie intalnim copacul ca simbol de inceput si sfarsit:  „copacul binelui si al raului” din Geneza, si  „Arborele vietii” din Apocalipsa.  Toti arborii intalniti in istoria religiilor sunt copii imperfecte ale arhetipului exemplar: Arborele lumii.

(Vezi: Karl Koch, Testul arborelui,ed.Profex,Timisoara,2002; Denise de Castilla, Testul arborelui,ed.Politom, 2001; Anca Rozorea, Mihaela Sterian, Testul arborelui,ed.Paidea,2000)


Film” Primavara, vara, toamna,iarna si iar primavara”(video)

Film: Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring (2003)

Titlul original: Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom
Regia: Kim Ki-duk

http://magazinweb.byethost9.com/film-primavara-vara-toamna-iarna-si-din-nou-primavara-vedeti-aici-filmul

*nu este vorba despre arte martiale…


Tacerea

 

 

„Cel ce stie nu vorbeste,

cel ce vorbeste nu stie.”

Lao zi

 

 


In psihologia comunicarii  se  explica faptul ca procesul comunicarii implica un emitator, un receptor,intre ei este un canal de comunicare si factorii perturbatori. Nu vreau a dezvolt aici mesajele transmise de comunicarea verbala  si nonverbala,despre persuasiune sau limbajul trupului.

Vreau sa abordez comunicarea din cel mai pur unghi: exista cuvantul rostit si exista tacerea. Exista o tacere defensiva, de conjunctura(ca o reactie la vorbele interlocutorului) si exista o tacere asumata, activa.  Tacerea asumata e o tacere constructiva, si se poate aplica in contextul in care individul isi impune o impecabilitate a cuvantului rostit. Folosind impecabilitatea cuvantului vom observa ca tacerea preceda cuvantul intr-o conversatie. Vom observa ca in timp vorbele noastre prind”greutate”. Tacerea asumata este o sursa de liniste nu doar exteriora , ci si interioara. Dovada stau misticii diferitelor culturi care au in comun practicarea tacerii.

„Fiti impecabili in tot ceea ce spuneti. Rostiti numai adevarul. Spuneti numai ceea ce ganditi. Nu folositi cuvintele pentru a va critica pe sine sau pentru a-i barfi pe cei din jur.Folositi-va de puterea cuvantului pentru a raspandi adevarul si iubirea in lume.” (Miguel Ruiz)

„Felul vostru de vorbire sa fie „Da, da; nu, nu”;ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rau” (Iisus Christos)

Oamenii care „stiu ca stiu” sunt tacuti.


In fata Legii

actiunea e superioara nonactiunii

In fata Legii sta un pazitor.

La acest pazitor vine un om de la tara si cere voie sa intre in Lege. Dar pazitorul ii spune ca acum nu-i poate permite sa intre.

Omul chibzuieste si apoi intreaba daca va avea voie sa intre mai tarziu.

„Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum nu.”

Intrucat poarta Legii e deschisa ca intotdeauna, iar pazitorul se da intr-o parte omul se apleaca pentru a privi pe usa in interior.

Cand pazitorul observa asta, rade si-i spune: „Daca te ispiteste intr-atat, incearca sa intri inauntru, in ciuda interdictiei mele. Baga insa de seama: am putere. Si nu sunt decat pazitorul cel mai de jos. La intrarea in fiecare sala stau insa alti pazitori, unul mai puternic decat altul. Pe al treilea nu mai pot nici macar eu sa-l privesc.”

La asemenea dificultati nu se asteptase omul de la tara; ca doar Legea trebuie sa fie totdeauna si oricui la indemana, isi zise el; dar acum, cand priveste mai bine la pazitorul imbracat cu suba, la nasul lui mare si ascutit, la barba lui tatarasca rasfirata si neagra, se hotaraste totusi, mai bine sa astepte pana ce i se va ingadui sa intre.

Pazitorul ii da un scaunel si-i spune sa sada langa usa, intr-o parte.

Acolo sta zile si ani in sir.Mai face multe incercari de-a fi lasat inauntru si-l oboseste pe pazitor cu insistentele sale.

Adeseori pazitorul il supune la mici interogatorii, il intreaba de unde e de fel si multe altele, dar sunt intrebari puse doar de forma, asa cum fac domnii cei mari; iar la urma ii spune tot mereu ca inca nu-i poate da drumul inauntru.

Omul, care-si luase multe lucruri cu el la drum, foloseste totul, oricat ar fi fost de pretios, pentru a-l mitui pe pazitor.  Acesta e drept ca primeste tot ce i se da, dar spune de fiecare data: „Primesc numai ca sa nu crezi cumva ca n-ai facut tot ce-ar fi fost cu putinta.”

De-a lungul nenumaratilor ani, omul il observa pe pazitor aproape fara intrerupere. Uita de ceilalti pazitori si acesta, primul, ii apare ca singurul obstacol care-l impiedica sa intre la Lege.

Blestema nefericita intamplare, in primii ani cu glas tare si fara sa tina seama de nimic, mai tarziu, pe masura ce imbatraneste, doar mormaind in barba pentru sine. Da tot mai mult in mintea copiilor si, de vreme ce  de-a lungul anilor a ajuns sa-i cunoasca pazitorului pana si purecii din gulerul subei, se roaga si de pureci sa-l ajute  a-l indupleca.

Intr-un tarziu, vederea ii slabeste si nu mai stie daca in jurul lui se face cu adevarat tot mai intuneric sau daca il inseala doar ochii. Dar distinge cum prin intuneric o stralucire nestinsa care razbate prin usa Legii. Numai ca nu mai apuca sa traiasca mult.

In preajma mortii, toata experienta din acest rastimp se aduna intr-o intrebare, pe care inca n-a apucat s-o puna pazitorului. Ii face semn sa vina mai aproape, intrucat nu-si mai poate ridica trupul care a inceput sa intepeneasca.

Pazitorul trebuie sa se aplece adanc pana la el, intrucat diferenta de inaltime s-a schimbat mult in defavoarea omului „Acu ce mai vrei sa stii? intreba pazitorul, nu te mai saturi odata.”

„Toti se straduiesc vezi bine, sa afle ce-i Legea, graieste omul, cum se face atunci ca, in atata amar de ani, n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru?”

Pazitorul isi da seama ca sfarsitul omului e aproape si, pentru a razbi pana la auzul lui, care se stinge, racneste la el: „PE AICI NU PUTE OBTINE SA INTRE NIMENI ALTUL, INTRUCAT INTRAREA ASTA TI-ERA HARAZITA DOAR TIE. ACUM MA DUC S-O INCHID.”*

*din volumul „Verdictul” de Frantz Kafka