Follow psyuser on WordPress.com

Despre Iubire si Ego

…Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă.
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

autor: Shel Silverstein


Despre pacea launtrica

Aceasta stare de pace interioara e esenta notiunii de fericire.Ne logam de obicei notiunea de fericire de lucrurile palpabile, materiale, ceea ce nu e neaparat rau, e bine sa avem o motivate pentru a ne justifica existenta, dar fericirea nu poate fi traita in afara pacii interioare. Sigur ca nu exista retete universale cum sa fim fericiti, e o expeditie personala dobandirea pacii interioare. Cand n-o avem ne sprijinim pe pacea celorlalti, cautam psihologi, prieteni, iubiti, duhovnici. Dar pana la urma e o expeditie personala. E acel a „pune mana pe plug” spus de Iisus. Uite am acest material cu parintele Tadej, cred ca cel mai fin psiholog pe subiectul asta:


NOLI ME TANGERE! (atavism)

Mi-o imaginez pe Maria Magdalena care vazandu-l pe Iisus viu, plina de uimire, bucurie si iubire, vrea sa-l imbratiseze, moment in care El ii spune: ” NU MA ATINGE!”.Cu toata efuziunea, o secunda sufletul ei a inghetat.Si de-atunci incoace sufletul Femeii pastreaza aceasta secunda, a lui ” NOLI ME TANGERE!”.

Noli Me Tangere


Dovada de credinta?

(Diavolul: – Sa incheiem un pact.

– Nu.

– Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru.

– Nu.

– De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie unui adevar incontestabil?

– Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

*paranteza din Jurnalul fericirii, de N. Steinhatdt.


Psihologia clipei de moarte

    Eu mor, tu mori, noi murim. Omul de langa tine, omul de pe strada, tu insuti, eu insami…suntem doar o inghetata de sezon.

    Daca vreodata ai fost in proximitatea mortii si ai ajuns sa iti zici si ai simtit: „eu mor” sentimentul a fost cu siguranta de frica si regret. Lupta cu moartea, impotrivirea in fata mortii apare ca o rezistenta a oricarei creaturi constiente fata de gandul disparitiei sale. Un clinician (Wiliam Osler) a studiat 500 de oameni in clipa mortii: 90 au suferit de durere fizica, 11  au aratat teama, 2 groaza, unul exaltare spirituala, unul remuscari amare. Pentru majoritatea, moartea a fost asemanatoare cu nasterea: -somn si uitare- .

     Atitudini in fata mortii:

  • frica de a fi mort. In mod normal se vorbeste despre „instinctul de conservare”, care ne-ar obliga (prin mijlocirea reactiilor afective) sa ne ferim de moarte, sa cautam s-o evitam, sa ne fie teama pentru cea ce este un risc pentru viata, cu atat mai frica de clipa mortii;
  • traumatismele afective suferite in cursul vietii pot duce la o stare de indiferenta fata de viata si moarte;
  • moartea ca odihna. Imbatranirea ducand fatal spre o moarte naturala este plauzibil sa admitem existenta unui instinct care sa-l faca pe omul (foarte) batran sa doreasca implinirea acestei fatalitati(Mecinikov);
  • in diverse boli, din cauza rapiditatii cu care se precipita deznodamantul, sau a epuizarii nervoase, sau a anesteziei, sunt urmatoarele situatii: -in care apare delir, fiind afectat creierul;- in care nu apare delir,constiinta ramane intacta, si in care moartea apare prin inima sau plaman. Din aceasta categorie fac parte majoritatea afectiunilor medicale. Multi bolnavi mor resemnati, calmi (dupa episoade de agitatie si teama). Uneori se remarca o stare de voiciune premortala, iar „masca” mortuara este chiar extatica (moriendum vaticinatio); (teza”mortii dulci”,Barbarin);
  • un caz particular pare a fi cel al bonavilor incurabili (cancerosi): desi acesti bolnavi se tem de moarte, in adancul lor, ei nu vor sa traiasca (se remarca lipsa unei satisfactii reale, unui sens dat vietii).

    Dar mor nu numai oameni, mor civilizatii, mor galaxii…

    Eliade a gasit o poveste  la un trib de indieni  guarani:

     Samanul lor a auzit Pamantul implorandu-l pe Dumnezeu sa puna capat creatiilor sale: „Sunt ostenit”, geme Pamantul. „Sunt imbuibat cu cadavrele pe care le-am inghitit. Lasa-ma sa ma odihnesc, Tata”. Si apele il implorau pe Creator sa le dea odihna…si arborii…si tot asa, Natura intreaga.


Anxietatea

Anxietatea e un sentiment de teama difuza, fara un obiect bine precizat si face parte din categoria „fricilor umane”. Astfel, exista o frica normala, cu caracter adaptativ; exista anxietatea, adica o frica(teama) difuza; apoi e fobia, care e o frica persistenta; si apoi panica, care e o frica terorizanta.

Omului anxios ii lipseste siguranta, i se pare uneori ca „pamantul ii fuge de sub picioare”, ca nu se mai poate baza, ca nu se mai poate sprijini pe nimic. In jurul lui si in el totul se destabilizeaza, isi pierde claritatea. In aceasta situatie el s-ar sprijini practic pe oricine.

Desi fiecare individ se straduieste din rasputeri sa lupte impotriva anxietatii ca element al vulnerabilitatii sale, mai devreme sau mai tarziu el constata ca derularea existentei presupune resurse, decizii si actiuni.

Anxietatea se deosebeste de depresie prin aceea ca la anxiosi predomina gandurile negative legate de primejdii, in timp ce la depresivi gandurile negative se refera la autodevalorizare, lipsa de speranta, inutilitate si culpabilitate.

Anxietatea are printre cauze

  •  stari emotionale reprimate (in special ostilitate)
  • dificultatea de a spune „nu” in fata solicitarilor nedorite (lipsa asertivitatii)
  • comportamentul de evitare ( ca urmare unor fobii, a unor frici)
  • vorbirea interioara cu continut negativ ( o ingrijorare  perpetua: „ce se va intampla daca..”)
  • gandirea excesiv de autocritica si vorbirea interioara cu continut perfectionist ( „trebuie neaparat..”)
  • incredere de sine (autostima) redusa (principala cauza)

S-a constatat uneori ca persoanele care au eliminat(prin tehnici de psihoterapie sau consiliere psihologica) cauzele mentionate mai sus raman totusi anxioase si nelinistite, urmarite de un vag sentiment de neimplinire, insatisfactie, plictiseala si senzatie de „vid interior”. In aceste cazuri, anxietatea reprezinta un fel de imbold interior spre gasirea drumului care duce la actualizarea potentialului creativ personal sau spre o evolutie spirituala ce presupune cautarea divinitatii. (Holdevici)


Factori de risc in evolutia psihologica normala a persoanei

 Copilul mic, ca si cel mare, resimte si traieste prin contagiune, anxietatea, depresia sau indiferenta mamei. Absenta fizica sau sufleteasca a mamei, lipsa caldurii materne,dar si comportamentele aberante ale acesteia ( hiperprotectia, anxietate extrema, alcoolismul) pot  juca un rol nociv in evolutie, cu valoare psihopatologica(de boala psihica). Desigur, o importanta mare o au si atitudinile si comportamentele tatalui. Daca acesta e brutal/agresiv sau absent/pasiv, faptul poate determina, de la o anumita varsta in sus, un dezechilibru in formarea psihologica a copilului. Copilul are nevoie de claritate in ceea ce priveste sesizarea si trairea statutelor si rolurilor sociale de mama si tata, de barbat si femeie, in vederea identificarilor sale de durata cu ele; precum si ale rolurilor de frate, unchi, cunostiinta. Asadar, atitudinea educationala a familiei poate avea uneori efect psihopatologic. Asa sunt comportamentele educative prea rigide, prea permisive, cele „delegative”, in care parintele vrea sa realizeze prin copil ceea ce nu a realizat el. Dar , mai ales e nociva lipsa de logica si argumentare in aplicarea sanctiunilor(pedepselor) si recompenselor. Copilul este apoi educat in gradinite si scoli, invata jocuri cu reguli dar si „regulile jocului social”.Diferenta intre sexe, remarcata si integrata in psihism inca din jurul varstei de trei-patru ani, devine o problema in jurul pubertatii si adolescentei.In aceasta perioada apare indragostirea.

 Indragostirea adolescentului (ca si a adultului) e un proces psihologic extrem de profund, care angajeaza persoana in totalitate, cu fiinta ei cea mai intima. Persoana indragostita ignora in buna parte restul lumii si al existentei sale, se daruie in intregime, „mizeaza totul pe o singura carte”. Data fiind aceasta traire bulversanta si prevalenta a dragostei, indragostirea si mai ales esecul ei pot interveni ca factori precipitanti sau declansatori ai unor trairi psihopatologice, de obicei ai depresiei, dar si ai depersonalizarii sau chiar a delirului.

Apoi, tinerii isi intemeiaza familia proprie, mai mult sau mai putin independenta de familia de origine. Lipsa unei suficiente independente fata de familia de origine poate fi expresia unei insuficiente maturitati psihice a unuia dintre tineri, sau a amandurora, si sta la baza unor multiple tensiuni conflictuale, permanente, trenante, ce joaca un rol important in determinismul starilor psihopatologice. In mod firesc insa, intemeindu-si o famile, cei tineri se aseaza la casa lor. Ei vor avea apoi copii, pe care-i vor creste si ii vor educa.A avea o familie proprie, o casa si copii face parte din normalitatea vietii umane.

A nu avea famile, a fi celibatar sau a nu avea copii este, pana la un punct, o situatie nefireasca. Lipsa copiilor poate fi traita cu regrete, cu amaraciune, ca o neimplinire, ca si singuratatea celibatarului, privat de constanta unor legaturi afective si sexuale trainice. Pe de alta parte, insa, cuplul familial poate trai nu doar o viata armonioasa, ci si una tensionata.  nefericita Legatura nefericita dintre soti  este sursa unor suferinte sufletesi prelungite, ce pot favoriza  stari psihopatologice. Astfel, o persona ce resimte intens nevoia de afectiune va trai dramatic nefericirea langa o persoana rece afectiv(schizoid). La randul lor, copii pot fi nu doar o sursa de nenumarate bucurii, ci si de necazuri.

Persoana isi insuseste o meserie, ajunge sa exercite o profesie, o functie in cadrul vietii sociale. La locul sau de activitate omul va avea colegi, sefi si subalterni, va indeplini o serie de sarcini, respectand o serie de reguli. Si aici, la nivelul locului de munca, el va trai satisfactii si insatisfactii, eforturi, stari de tensiune, eventual psihotraume. Tensiunea psihica poate rezulta din responsabilitatile crescute, din atitudinea ostila a unor sefi sau colegi, din neascultarea subalternilor. Apoi, dezordinea in activitate, lipsa de apreciere dupa merit, efectuarea unei munci pentru care persoana nu are atractie, absenta unor rezultate vizibile, care sa-l satisfaca, toate acestea pot fi factori psihotraumatizanti.

In acelasi timp in care-si desfasoara activitatea la locul de munca si viata obisnuita in familie, persoana nu va inceta sa intretina si alte relatii interpersonale apropiate. Relatii de prietenie ale intregii familii sau personale, eventual in corelatie cu pasiunile si hobby-urile sale. Acestea de obicei il destind, il bucura. Dar prietenii il pot si deceptiona. Pe de alta parte adultul va fi interesat si de treburile „cetatii” de politica, va lua atitudine publica, se va inscrie intr-un partid, sau isi poate accentua activitatea intr-un cult religios.Toate acestea pot dinamiza persoana , ii pot da un rost, un sens existential.Traind in societate, omul va respecta regulile de convietuire, legile pe care practica juridica le intretine, va participa untr-un fel sau altul la viata cultural-spirituala a lumii sale,va crea si se va destinde, va comunica cu altii, va barfi, va eticheta, va critica si se va odihni.

Progresiv insa, el va imbatrani, se va aseza la locul sau de batran, mai retras, mai putin expansiv, mai marcat de intelepciune. Odata cu batranetea, viata sa se ingusteaza. La aceasta participa, in primul rand pierderile pe care le-a suferit. Dintre rudele, pritenii si cunostintele sale multi au murit. Dintre sperantele si visele sale multe nu s-au implinit. Apoi, pensionandu-se, universul sau de relatii sociale se ingusteaza, de asemenea. Familia sa proprie, tinerii, au in mare masura alte preocupari, care nu mai sunt ale sale. Cei de o varsta cu el sunt putini, ei cand se intalnesc discuta depre trecut. Principalul sprijin consta acum in sot, casa si amintiri. Pierderea sotului, la varsta inaintata, inseamna pierderea principalului punct de sprijin si favorizeaza in mare masura aparitia unor boli somatice sau psihice. Batranul, care acum se simte acum mai lipsit de forta, dinamism si putere de aparare, tine mult la avutul sau. Uneori pare zgarcit, dar de fapt el se identifica tot mai mult cu ceea ce are, cu ceea ce i-a mai ramas. Dintre neuronii din creier multi i-au murit si mor zilnic, nemaifiind inlocuiti. Gandirea devine mai spereotipa, trasaturile specifice de caracter mai ingrosate. Totusi, batranetea, daca nu e marcata de boli grave, poate fi si frumoasa, senina. calma.

Si apoi, incetul cu incetul se apropie sfarsitul vietii, moartea. El omul nostru, va muri regretat de rude si de cei apropiati, de cei ce l-au cunoscut si stimat. Va ramane in amintirea celorlalti, pentru un timp mai mult sau mai scurt. Uitarea se asterne peste toate…


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 50 de alți urmăritori